Cronică Literară

Daniel CORBU-IONUȚ CARAGEA SAU SPECTACOLUL FIINȚIAL ÎNTRE REALITATE ȘI VIS

Unul dintre poeţii adevăraţi ai noului val scriitoricesc, afirmat în ultimii ani este, fără îndoială, Ionuţ Caragea. Născut la Constanţa (1975), rugbist de performanţă mondială (triplu campion al provinciei Québec, echipa „Parc Olympique” din Montréal), poetul şi-a urmat destinul dincolo de ocean, în Canada.

A debutat cu poeme pe internet, iar editorial în 2006, cu volumul Delirium Tremens (Iaşi, Editura „Ştef”). Cea de-a doua carte, apărută tot la editura ieşeană ,,Ştef”, cu titlul M-am născut pe Google, a impus rapid un poet de mare forţă ideatică, un constructor de stări lirice originale, aflat pe drumul descoperirii marii poezii. Tumultuos şi temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să ţâşnească precum apa bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul scrie un poem fără de sfârşit.

I-am urmărit traiectul poetic de la M-am născut pe Google (2007) și pot spune fără să greșesc că Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare lirică. Dense, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate stilistică ce impresionează, cărțile sale și-au găsit cititorii, atât în România, cât și în țările unde au apărut în traducere, în special în Franța și U.S.A.


Ionuţ Caragea e un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nici nu îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală. Tragic în esenţă, desfăşurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând temele mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul fiinţial), poetul îşi pune în fiecare text pecetea originalităţii şi, inventiv, nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generaţiei Google.


Într-unul din poemele din volumul Negru sacerdot(2009), asemenea lui Ovidius din „Tristele şi ponticele”, Ionuţ Caragea, aflat la peste şapte mii de kilometri de vatra natală, se confesează astfel: „Exil în camera obscură/ Acolo unde timpul static/ Încremeneşte o figură/ Sfârşitul unui enigmatic// Exil în camera de gardă/ Înconjurat de reci halate/ Lumina-ncepe brusc să ardă/ Pupila-n ochiul stâng se zbate// Exil în maximul pericol/ Globule albe decedate/ De la magnific şi ridicol/ Te-aruncă dulcile păcate// Exil în camera de veghe/ Exil în starea hibernală/ Exil la miile de leghe/ Exil în groapa comunală” (Exil) Sau: „mă întâlnesc prin vise cu fostele amante/ şi ele mă întreabă… şi nu vreau să le mint;/ de la atâtea gânduri şi gesturi dezarmante/ voi celebra cu crucea – o nuntă de argint.” (Nunta de argint)
Ionuţ Caragea iubeşte poezia, aşa cum iubeşte şi viaţa (chiar şi cea de exil benevol) cu patimă de ibovnic.

Spune poetul: „trăieşti singur înconjurat de libertate/ iubeşti nespus jungla omului contemporan/ ce te mai miri că multe lucruri sunt ciudate/ ai construit o lume ca meşterul cancan.” (Meşterul cancan)
Transmigrat prin acest volum, Negru Sacerdot, spre adevărurile simple, spre cântecul primordial, spre dicţiunea presocratică a ideilor lirice, Ionuţ Caragea îmi întăreşte credinţa că prin căutările sale în care-şi poartă harul, prima sa problemă este Poezia, iar ultima, tot Poezia.

Voi cita un poem trubaduresc, dar şi uşor bacovian, care m-a umplut de încântare, pe numele său „Moartea n-are flec la tocuri”: „de trăit, trăim prin vise/ sau prin jocuri de culise;/ viaţa este-un schimb de focuri,/ moartea n-are flec la tocuri.// gândul morţii ne apasă/ şi ne smulge o grimasă;/ suntem predispuşi la şocuri:/ moartea n-are flec la tocuri.// am rămas fără cuvinte…/ morţii strigă din morminte:/ hai să facem schimb de locuri!/ moartea n-are flec la tocuri.”


De altfel, poezia lui Ionuţ Caragea e traversată de o febră a căutării, de o cohortă de nelinişti, o nemulţumire fiinţială şi o angoasă de fond, atribute ale poetului blestemat al acestor timpuri agresive. Cum boema scriitoricească are loc acum pe Internet, Ionuţ Caragea (cel care şi-a alcătuit un dicţionar al suferinţei, cel care practică „sadomasochismul poetic” şi susţine că el ar fi plămădit de-a dreptul „din carnea lui Eros şi sângele lui Bachus”) poate fi găsit oricând pe Google („m-am născut pe Google şi voi muri în inima lumii”) la o mare fereastră luminată: www.ionutcaragea.ro.


O altă carte de poeme semnată de Ionuţ Caragea, apărută în 2012 la editura ieşeană „Fides”, are drept titlu Patria la care mă întorc. Și această carte ne întărește convingerea că Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare lirică. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic. Iată Regii nimicurilor: „chiar şi peste o sută de ani/ oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor/ tot va ploua după ce-şi vor spăla preţioasele vehicule/ iar buruienile vor continua sa crească nestingherite/ în grădinile ticsite cu flori/ ajung să cred că viaţa mea nici nu contează/ stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic/ privind vecinul cum îşi plimbă câinele/ sau femeia pe stradă/ cu aceeaşi fală, cu aceeaşi dorinţă de control/ din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent/ acest sandviş cu singurătate între două felii de timp/ împărţit frăţeşte cu umbra/ poţi trece prin viaţă anonim ca un râu pe sub pământ/ nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea/ poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului/ nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat/ că spiritul tău are nevoie/ de un mediu propice înaltei comunicări/ dar nu-i nici o tragedie/ ce ne mai miră/ nici moartea nu mai impune respect/ a devenit o simplă măturătoare/ care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă/ prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi/ datoare sie înseşi/ dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri/ despre care n-ar trebui să vorbesc”.

Sau, acest superb text cu titlul Cea mai veche meserie din lume: „Cea mai veche meserie din lume/ este aceea de gropar/ singurul care nu rămâne niciodată şomer/ singurul care primeşte de pomană în fiecare zi/ singurul care-i dă de mâncare lui Cerber// groparul este şi vesel şi trist când moare un om/ pentru el moartea a devenit o rutină/ iar viaţa o înlănţuire de morţi// într-o zi a venit la gropar o femeie/ şi a încercat să-l ispitească/ în ziua de post/ voia să înveţe ceva meserie/ să îngroape bărbaţii de vii// stau şi mă întreb/ de ce oare viaţa şi moartea/ sunt femei îmbrăcate în straie de cruce/ iar ionuţ este un copilandru/ orfan de Dumnezeu Tatăl”.


Timpul a trecut și Ionuț Caragea, descoperind poezia adevărată, a scris-o și a așezat-o în matca originală a unei opere. A publicat peste treizeci de cărți, apărute în limba română și în câteva limbi de circulație. Pe deasupra, s-a întors în țară, apostol total al limbii române, trăitor la Oradea.
Cea mai recentă carte, Despletirea viselor – poeme și aforisme, i-a apărut la Editura ,,Princeps Multimedia”, o carte la fel de profundă și spectaculoasă ca acelea care o precedă, Eu la pătrat (2017) și Cenușa din abis (2018). Aceeași înaltă frazare lirică, un bogat spectacol ideatic și impresia unei stări poetice neîntrerupte. Trebuie să spun că acest poet cu destin nu se dezminte. Și mai trebuie să spun că am putea cita din fiecare pagină a acestei cărți dense prin forța ideilor, dar și a mesageriei lirice, care poartă pecetea harului și a originalității.

Convins că poetul adevărat e o așchie de dumnezeire, așa cum spunea acum nu multe secole Leonardo da Vinci, cu o conștiință clară a ceea ce face, Ionuț Caragea spune: ,,dacă la început a fost cuvântul pot spune că Dumnezeu a fost poet şi a creat universul aşa cum şi eu am creat poezia mea.” Poetul știe că ,,moartea e ultima mască/ pe care-o purtăm”, că ,,poetul este singurul / care zgârâie această/ ultimă mască/ cu bisturiul cuvintelor sale” și că suferința din dragoste ,,e ca o lacrimă care cade/ pe altarul sufletului/ precum o picătură chinezească.” Pentru el, umbra este ,,o aripă rănită a morții”, pământul, o floare fără petale”, viața, ,,această melodie la care adaug partitura inimii mele.”

Când e vorba de visare, Ionuț Caragea devine dictatorial: ,, n-ai dreptul să visezi/ fără să știi ce-i durerea/ și n-ai dreptul să fii fericit/ fără să știi ce-i moartea/ iată lumea în care trăim// suntem ostatecii îmbrăcați/ în uniforme ridate/ care privesc frumusețea/ prin fereastra cu gratii/ a rănii. ”(Ostatecii durerii)
Cenușă, vis, umbră, așteptare, cer, sacerdot, abis, emoție, absență sunt de fapt simboluri ale romantismului, dar pe care poetul știe să le așeze în tipare noi, originale, de o izbitoare modernitate.

O viziune interesantă a cărții o întâlnim în excelentul poem Orfelinat ceresc: ,, oare-aş putea face două lumi diferite/ care să se atragă şi să se evite/ nedorind să se cunoască vreodată,/ o lume de oameni şi o lume de umbre,/ trăind şi murind totodată?/ oare-aş putea să-i las şi pe ei să viseze/ lumi în care să trăiască, fără să graviteze/ în jurul visului meu?” .

Spunem fără a greși că un poet poate fi evaluat și prin forța cu care suportă realitatea, mai precis realul agresiv. Ionuț Caragea propune ca pe o formă curativă, salvatoare în aceste timpuri postmoderne, Visul. Față de Lope de Vega care se juca cu acest concept, Ionuț Caragea, care are atâta încredere în cuvântul civilizator, spune cu gravitate: ,, poate că voi muri într-un vis/ în care durerea nu doare/ în care singurul coşmar/ este viaţa.” Pe deasupra, poetul are credința că ,,vom renaște din cenușa unui vis”.


Un bun exeget al poetului va trebui să analizeze incipit-urile și neapărat finalurile poemelor acestui orgolios constructor de templu liric. Mă aventurez să citez doar câteva incipit-uri realizate ,,în tăietură”: ,,viață, mă cucerești cu o altă iluzie”; ,,încă mă îmbată mireasma ta pe nesfârșita alee”; ,,cuvintele sunt decorații obținute în războaiele minții”; ,,prin lacrimi tragem de timp în fața zădărniciei”; ,,umbra trăiește jumătate din viață în afara omului”; ,,o doză de ridicol există în toate minunile”.

A se observa tonul aforistic al acestor ziceri lirice, scrise de un poet care are întotdeauna ceva de spus. În rest, vorba poetului: ,,talentul e talent/ și-l las prin testament/ prin tot ce eu am scris/ în viața mea de vis”.


Etalând discursul elevat, sentimentul pur, logica clară (deși paradoxul își are rolul său), poezia lui Ionuț Caragea, lider de necontestat al noii generații lirice, menține în metafizic un spectacol ființial cu totul și cu totul magnetic.

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *