Proză

Gheorghe Andrei NEAGU- De la stânga la dreapta

Îşi începuse ziua sub imperiul plictisului. Ceaţa de pe drum îl obosise. Poleiul îi solicitase privirile peste măsură. Degeaba se freca acum la ochi, încercând să-şi limpezească privirile. Nici nu se aşeză bine la birou, că telefonul începu să ţârâie.

            – Maxoda la telefon!

            – Vai dragă, ce sobru eşti!

            – Eram aproape sigur! Trebuia să fii tu! Zi-i!

            – Dacă era vreo fufă, rămâneai măcar sobru, dacă nu deveneai dulce…

            – Hai, măi Ramona, zi-i odată! Arde!

            – Arde dragă, arde! Că e vorba de mamiţica ta! Cică are treabă în zonă şi trece şi pe la noi!

            – Ce treabă?

            – Strânge fonduri pentru organizaţia aia, de salvat câinii!

            – O caută moartea pe-acasă şi ea umblă teleleu tocmai prin cea mai zgârcită parte din ţară!

            – Teleleu, neteleleu, dar diseară cinăm împreună!

            – Şi cu ce vine? Că doar n-o să mă duc cu maşina după ea!

            – Nici vorbă Maxi dragă! Se descurcă ea. Ce avem, doi kilometri până-n oraş?

            – Ramona fetiţa tatii, să ştii că nici taxi-urile nu circulă pe poleiul ăsta!

            – Poate până de seară se va topi şi se va ridica şi ceaţa!

            – Nu cred şi uite că uitam să-ţi spun, dar merg cu băieţii la o bere!

            – Vezi cum eşti? Dacă nu-ţi dădeam eu telefon, nu-mi spuneai nimic!

            – Şi de aia nu mai poţi tu? Special nu ţi-am spus, să nu-ţi aduci vreun fuf!

            – Vrei să fii mârlan!

            – Nu iubito, vreau să fiu exact ca tine, când în loc de bineţe, mi-ai tras-o cu fufele!

            – Hai, gata, că te întinzi la caşcaval! La revedere!

Felul lor de a se tachina îi unise cândva. Le făcuse chiar plăcere, apoi deveni o povară. Maxoda aşeză telefonul în furcă cu aceleaşi mişcări lente, obosite, ca de om fără chef. Planşeta de lucru, luminată de neonul de deasupra  capului, i se păru de-a dreptul ostilă. Întinse calcul pe ea, îl prinse în pioneze, îşi desfăcu trusa de Rotring şi începu să traseze linii şi curbe asezonate cu cifre, numai de el cunoscute. Nici nu simţi când veni pauza de prânz. Îşi scoase sandvişul şi începu să muşte din el, neglijent cu atenţia îndreptată spre planşetă. Se săturase. Îşi dorise atât de mult să devină arhitect încât nu părăsise Institutul de Cercetări în Construcţii Civile nici măcar atunci când i se restructurase postul. Acceptase cu lejeritate un post de desenator tehnic ce se vacantase prin pensionarea bătrânului cartograf Venturică. Pierduse şi aproape jumătate din leafă. Noroc că îşi luase cu banii de la nuntă şi cu ce mai împrumutase de la părinţi un Renault 10 de toată frumuseţea. Numai că atât Renault înlocuit  cu Dacia cât şi arhitectul Maxoda trecut la planşetă nu însemnau altceva decât trecerea timpului peste orizont lipsit de perspective. Se mirase că ceilalţi arhitecţi îl mai invitau la câte o berică atunci când predau un proiect sau sărbătoreau ziua onomastică a unuia dintre ei. Cel mai mult îl durea că la achitarea notei de plată el era trecut cu vederea. Dar şi mai mult îl durea când unul dintre colegii de facultate, ajuns director îl pusese pe lista restructuraţilor. Fuma mult, ţinând între dinţi cartonul ţigării, de parcă ar fi muşcat din soarta vitregă cu ură. Chiştoacele lui puteau fi lesne identificate pentru că erau singurele filtre mursecate de te mirai cum de nu fuseseră de-a dreptul devorate. Mustaţa i se îngălbenise, ochii îi erau mai tot timpul iritaţi iar vocea era atât de joasă încât numai el ştie cum scăpase de insistenţele dirijorului de cor de a-l avea printre başii de care avea atâta nevoie.

            – Salut Severine! Bă, n-ai uitat că după program mergem la groapă!

            – Nu, nu! voi fii negreşit, îl asigură Severin Maxoda pe arhitectul al cărui nume trebuia să-l ude din belşug cu şampanie la sfârşitul programului, asta după ce mai întâi aveau să golească câteva sticle cu bere.

            „Iar o să beau pişat de iapă?

Îşi zise Severin cu amărăciune la gândul că trebuia să se urce la volan la întoarcerea spre casa din afara oraşului, unde-şi avea domiciliul şi unde va avea plăcerea să-şi întâlnească consoarta – Ramona – şi pe mama mult iubită. La acest gând faţa îi fu străbătută de un surâs autopersiflator. Nu despre iubire maternă dar nici despre indiferenţă nu putea fi bănuit. Avea un fel de respect liber-consimţit prin care el arhitectul, fiul învăţătoarei Hortensia Maxoda rămasă văduvă cam de timpuriu, fusese rând pe rând şi cap de familie dar şi copilul ei. Pe undeva Severin îşi reproşa la gândul că mama nu se recăsătorise. Numai atunci când îi dăduse un urmaş în grijă i se atenuase reproşul, pentru că toată maternitatea din sufletul ei se revărsă asupra lui Ciprian. Chiar şi astăzi când Ciprian era un student răscopt pe băncile facultăţii, Hortensia nu prididea să-i alimenteze buzunarele mereu flămânde crezând că fiul nu ştie ce face fiul. Şi uite aşa, din fiu în fiu, căci asta devenise şi Ciprian,  Hortensia se trezi angrenată în tot felul de activităţi caritabile, ce culminaseră cu asociaţia de protejare a animalelor, cu preponderenţă maidaneze. Şi cum pe meleagurile natale, cam secătuiseră muşterii donatori, evadase cu peregrinările în oraşul lui Severin şi al Ramonei. Telefonul dat era de fapt o măsură de precauţie ca să-i găsească acasă, în vilişoara lor de la marginea oraşului de unde aveau obiceiul să evadeze adeseori, de parcă ar fi fost la prima tinereţe. Ceaţa îi estompase, îi temperase entuziasmul pornirilor filantropice dar n-o făcuseră clientă la renunţare. Avea îndârjirea de care de multe ori se folosise pentru a răzbate în viaţă. Două, trei eşecuri n-ar fi făcut-o să renunţe la ideea de a strânge fonduri pentru apărarea maidanezilor. Numai că pe meleaguri străine mai avea un handicap, acela de a nu stârni interesul donatorilor pentru maidanezii din altă parte a ţării în vreme ce maidanezii din preajmă erau lăsaţi la voia întâmplării. De aceea Hortensia îşi schimbă discursul promiţând donatorilor un adăpost pentru maidanezii din localitatea lor. Poate aşa avea să-i înduplece mai uşor.

            – Severine, am plecat, îi strigă un coleg peste umăr, îndreptându-se spre ieşire.

            – Vin şi eu, spuse Maxoda cu un glas blazat.

            Dacă ar fi fost să fie sincer, dacă l-ar fi întrebat cineva cât de mult îşi doreşte, dar mai ales cum se simte el la aceste agape, ar fi răspuns cu sinceritate „ca dracul. Tot mai umilit. Tot mai plictisit. Flencănim, flecărim mereu despre aceleaşi lucruri. O să ajungem să regretăm comunismul”. Şi cum mai avea puţin până la pensionare, Severin se lăsă dus de val. Îşi strânse calcul de pe planşetă, îl băgă în tub, iar tubul în fişetul mecanic pe care-l încuie cu grijă.

Obicei din vremea comunismului, când funcţionarii de la biroul de documente secrete verificau pe nepusă masă siguranţa nemaipomenitelor documente, apoi cu un gest reflex îşi luă pălăria şi trenciul şi se îndreptă spre Renault-ul vechi ce-l aştepta în parcarea institutului. Ceaţa nu coborâse. Era parcă mai groasă, mai pâcloasă, iar pe jos asfaltul devenise şi mai sticlos. Băgă cheia în contact şi după câteva încercări motorul vechi de câteva decenii porni strănutând gaze cu benzină nearsă pe ţeava eşapamentului.

Fumăraie ca la Trabant. Asta devenise maşina franţuzească adusă ca prototip de Ceauşescu în România. Încă de pe vremea aceea se spunea că francezii lui De  Gaule au dat un model depăşit tehnic. Porni cu fereală de parcă ar fi mers în vârful picioarelor spre „groapă”. Asta era bomba la care bătrânii arhitecţi se obişnuiseră să vină încă de pe vremea când erau stagiari, tineri şi naivi. Parcă cu roţile pe trotuar încercând să nu stea în calea nimănui, mai ales că era aproape sigur că dacă ar fi venit cei de la dezăpeziri în zonă i-ar fi zdrelit cu siguranţă şi la mişto antichitatea auto. Coborî pe treptele de la intrare în fostul beci evreiesc, devenit încă de pe vremea comuniştilor drept cramă şi desfătare a papilei gustative cu licori bahice alese. Grătarul sfârâia undeva într-un loc ascuns iar fumul era aspirat cu miros cu tot de ventilatoare puternice de nici nu te prindeai unde anume se află.

            – A, bine ai venit excelenţă!, îl întâmpinară cu o veselie prefăcută colegii.

            – Salut tot poporul băutor, zise Severin Maxoda aruncându-şi pe un scaun pălăria şi trenciul.

            – Pune-l mă la cuier, îl îndemnă unul dintre convivi!

            – Tot aia-i se încăpăţână el aşezându-se pe acelaşi scaun unde aterizase trenciul. Pălăria îi căzu pe jos.

            – Tot aia-i! se încăpăţână el aşezându-se pe acelaşi scaun unde aterizase trenciul. Pălăria îi căzu pe jos. Când îşi umplu gura cu berea dezalcolizată, pe chip îi apăru o grimasă sesizată deja şi de convivi.

            – Bă deşi are gust de pişat de iapă, e şi mai scumpă decât berea noastră!

            – Ia şi tu una ca a noastră! Ce noi nu conducem?

            – Da mă, dar voi nu conduceţi în afara oraşului, unde nu e iluminat public…

            – Vacs albina, crema puca! Mare lucru doi kilometri!

            – Nu ştiu! Treaba voastră, dacă-mi sare vreo orătanie în faţă din liziera ce-mi străjuieşte drumul către casă, automat că va trebui să suflu în fiolă, pe când voi mergeţi pe străzi luminate, cu participanţi la trafic civilizaţi…

            – Ţine-mă Doamne, sunt mai civilizate animalele din pădurea ta decât animalele din urbea noastră!

            – Gata, nu mai insistaţi! Eu beau fără alcool şi am să vă rog să  mă lăsaţi să şi plătesc, le tăie macaroana cu ţâfnă Maxoda.

            – Beau direct din sticlă ca pe vremea studenţiei. Atunci se temeau să nu iau vreun sifilis de la pahare nespălate, acum se temeau de SIDA. Alte vremuri, alte pericole.

            – Au venit fripturile! zise ospătarul, purtând pe vârful degetelor un platou de lemn pe care sfârâiau plitele încinse  cu tot felul de bunătăţi. Pentru că asta era ultima modă în „groapă”, să ţi se aducă friptura pe plite încinse. Dacă mai vroiai să-ţi fie pătrunsă bine friptura o mai lăsai să sfârâie încă o vreme desfătându-ţi nările cu mirosul dacă nu o făceai bucăţi pe fundul de sub plita încinsă şi o aveai în sânge.

Tăcerea se înstăpâni o vreme peste capetele lor, înfulecau cu grăbire, împrumutându-şi unul altuia din porţile existente pe platouri, confirmând parcă zicala: ce-i în curtea vecinului e mai bun. După câteva minute, înfulecătorii îşi aduseră aminte pentru ce veniseră în groapă. Mai precis, unul dintre ei se ridică în picioare tuşind semnificativ, adică dând de înţeles că are de spus ceva. Şi avea. Câteva urări pentru cel sărbătorit veniră apoi în cascadă către cel sărbătorit şi atmosfera se încinse tot mai mult. Atent, ospătarul puse câteva şfeşnice  cu lumânări aprinse, pe masa alungită special sau după cum ceruseră anterior domnii arhitecţi. Din separeul în care îşi sărbătoreau colegul cu frenezie, răzbăteau din când în când râsete generale, uneori în hohote stridente, alteori într-o vermuială sonoră difuză. Ceilalţi muşterii ai localului priveau cu îngăduinţă spre zona mai zgomotoasă, apoi se lăsau pradă muzicii, ce se auzea din  difuzoarele pitite prin  cine ştie ce locuri.

Afară înserarea şi ceaţa se înfrăţiseră de-a binelea. Becul şi firma localului abia de se mai puteau citi că există. Nici circulaţia stradală nu mai era atât de prezentă. Arareori câte un trecător trecea orbecăind pe lângă zidurile caselor. Printre ei şi o femeie. Era Hortensia Maxoda, necăjită şi acrită de insuccesele pe care le înregistrase în demersurile ei umanitare. Aproape că îi venea să se întrebe ce căutase prin acele locuri, unde fusese de altfel avertizată că nu se dădea lumea în brânci cu sponsorizările. Paşii o purtau dincolo de firma de la groapă. Trecuse pe lângă maşina lui Severin, fără s-o vadă. Era ca o bufniţă orbită. Din restaurant ieşi alene într-un târziu  şi Severin. Râgâi mulţumit, satisfăcut şi cu senzaţia că mai avea colegi lângă sufletul lui. Una peste alta se simţise bine. Trase de portiera maşinii neglijent şi după câteva chei, rânji cu satisfacţie la auzul motorului, care numai pocnea ci torcea de parcă ar fi fost recent scos de pe linia de fabricaţie. Când trase de volan să pornească de pe trotuar spre casă, realiză brusc că în faţa lui ceaţa devenise de fapt o cortină. Puse ştergătoarele în mişcare pentru a avea senzaţia că poate vedea ceva mai mult. Şi nu era o senzaţie. Ceaţa se aşezase pe parbriz într-un strat gros, mocirlos, în care ştergătoarele făcuse o spărtură. Porni cu trupul încordat şi cu ochii mijiţi de efort.

În vremea asta, Hortensia ajunsese deja la marginea oraşului. Drumul avea să-i fie şi mai cuprins de întuneric. Îl cunoştea. Mai fusese pe aici de mai multe ori, dar niciodată nu i se păruse atât de întunecat. Sentimentul de regret că nu luase un taxi se înstăpânea din ce în ce mai mult în cugetul ei. Las că nici nu se împiedicase de vreo unul cât colindase oraşul în lung şi lat. Aşa că o porni voiniceşte spre inima lizierei de unde ştia că nu putea să i se întâmple ceva neobişnuit. Pe asemenea vreme nici animalele nu ieşeau la iveală. „Ce bine ar fi dacă s-ar ivi vreo maşină”? se lăsă ea pradă unui gând încurajator pentru ce începuse să simtă în suflet faţă de pustietatea ce-o înconjura. De parcă i-ar fi ghicit cineva gândurile, de undeva din dreapta şi din spatele ei se auzi un zgomot de motor, apoi se zăriră farurile unei maşini. „Dacă fac din mână mergând pe stânga, pe întunericul acesta n-o să mă zărească, zise ea, hotărându-se să treacă pe partea dreaptă şi să-i facă din mână automobilistului rătăcit.

Făcu un pas, apoi încă unul şi încă unul până trecu dincolo de mijlocul şoselei gata să ajungă pe dreapta şi să facă din mână. Nu mai apucă. O izbitură îi frânse picioarele. Trupul zbură în aer şi se aşeză pe parbriz cu brutalitatea impactului. Şoferul frână târziu, deşi nu avusese decât jumătate din viteza legală, impactul fusese extrem de puternic. Buimac, Severin se izbi cu umărul stâng în portieră, reuşind să iasă afară din maşină. Corpul lovit era pe partea dreaptă a şoselei. Zvâcnea, horcăia, sângele începuse a inunda asfaltul. Severin îşi cuprinse capul în mâini. Era o femeie. De unde apăruse? Cum de nu o văzuse? N-ar fi putut să spună! După cum n-ar fi putut spune cine era. Se aplecă cu mari reţineri de chipul trupului doborât. Îi venise aşa deodată să ia capul femeii şi să-l sprijine cu braţele sale ca să nu moară. Ca să nu moară…

————————————

Gheorghe Andrei NEAGU

Focșani, Vrancea

30 ianuarie 2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *