Poezie

Emil-Iulian Sude-Doar maxilarele prinse cu sârme (Poeme)

Doar maxilarele prinse cu sârme

cârlige de rufe rămăseseră de noi
cu dinții supradimensionați căluți din parcul de distracții
de pe catedră
să ne arate elevilor pe unde s-ar putea
apuca de lucru
muncitorii necalificați de la
deconstruirile bizare

doamna doctor stomatolog ne număra
în gura fără trup să vadă câți suntem. eram
întregi și nevătămați lucioși
de la topitoria de peturi niciun târnacop
nu ne scotea nervii la iveală

ne bucuram și noi în sfârșit
că translatarea formei
se oprise

ce zâmbet absolut niciodată nu am zâmbit
în halul ăsta. niște nesimțiți ai realității lecțiilor
deschise despre dinți prezentate elevilor. asta da viață.

să știi că ești prezent numai pentru tine însuți
iar pentru ceilalți să fii transformarea
unor peturi în dinții fără viață.
ne întrebam câteodată dacă mai există realitate
nereciclabilă din care să nu ne putem sustrage.

aşa o deschidere a buzelor că tot ne căutam buzele
nu se știa niciodată când suntem triști.
măcar să fii surâs pentru uimirea unui fir de trifoi

O să ne piardă din buzunar un sărac.

într-un pachet de țigări singura țigară.
așteaptă o talpă vie cu toată greutatea să scoată
aerul pe care-l mai avem dintre cartoanele de viceroy .

de bucurie cei care ne-a găsit o
să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru pierduții pe întuneric

vom avea săruturi de femei și de bărbați viciați.
pe capetele noastre rujuri fine și paste de dinți colgate.

vor expira rotocoale de fum bucuroșii
de parcă am fi fost
sfinți apucați de poezia luminii
și gurile slobode ca pe fidea.

Ieri am pus cheile de la casă în același loc

de trei ori le-am mutat din locul unde le-am pus și iar le-am căutat.
sau poate nu eu le-am mutat ci uitarea mea s-a mutat în mine.

uitarea mea se conturează încet dar sigur în moartea mea ca o latură adevărată a ființei mele.

s-ar putea cândva să-mi amintesc numele meu. sigur mă va numi altcineva.
uitarea ca și moartea nu e un defect e o calitate.

să uiți cine ești și atunci poți fi orice și oricine

îmi plac mâinile mele frumoasele mâini cu degetele lungi și gânditoare degete.
frumoasele mele mâini efeminatele mele. și dacă uitarea mă va cuprinde de tot

ca să vă amintiți de mine vă rog să-mi arătați mâinile.

La noi în serviciul de pază nu îl bate nimeni

numai soarta
câteodată ne bate pe toți.
de atâtea capace
de la căminul de copii și nouă
ne vine să îl căpăcim. ca pe o
sticlă din care am luat o gură
de bere. îl vedem un naiv
în haine mari ce crede în oameni și ne întrebăm
dacă nu cumva toată naivitatea noastră
este la el.

în nebunia lui cultivă dărnicia
de frica secetei. ne îmbie pe toți
din ale sale să fie și ale lui din ale noastre cândva
să nu îi danseze o foame în burtă.

băiatul meu îl alintă doamna de serviciu
zicem îl iubește norocul pe ăsta așa virgin

cum este i se trage de la țichineii
din serviciul de pază

să vezi cum au căzut maxilarele de cauciuc
și noi ne gândeam dacă le lipim cu scoci
și dăm cu cremă pe bocanci sigur
doar ne latră ușor nu se aud prea tare.
câinii

asmuțim spre străin o ciudă să îl muște.
printre dinți să ne rămână măcar firmituri.
de bine. să avem și noi din el mai înnodăm
încă o dată nodul la papură.

să îl batem să îi luăm biscuiții.

Zice domnul profesor de limba
germană

îți ies și pe talpă și pe gură
și pe mâini. niște ciupercuțe mână
picior. dumneavoastră glumiți zice
că o sa faceți o poezie dintr-o boala
transmisibilă. de la copii am luat-o.
purtam o răceală acum o am cu
ciupercuțe. noi nu am știut că puritatea
este locul prielnic așa-zisului rău care
de fapt e o viață și boala e o viață

zicea boala care ținea la o fetiță că nu a știut de dărnicia ei.
nu știa că se împarte la cine se împrietenește cu fetița.

sunt numai niște
pernițe de pe lăbuțele pisicilor ușor încrețite
și mâncăcioase și tari. să vezi cum ne atârnau
pieile când ne descuamam. ziceai că suntem
niște fluturi smotociți

numai domnul profesor de istorie poartă
niște mănuși de latex albastru pe mâini
de care trăgea victorios descoperind
câte o jumătate de buturugă
și îmi zice să nu mă apropii că se ia.
mă gândeam na o să fiu profesor de istorie
și sa vezi cum se alegea numai praf se făcea

că eram toți numai spori.

Vecina mea de la subsol este o necunoscută

își freacă palmele de bucurie
de parcă ar peria de scame oul.
cine știe ce moarte ascunde de noi
sau poate vreun plod avortat
în fiecare seară. la mesele îmbelșugate
în pliurile de parizer

o auzim cum piuie în cap. om fi noi
goi sau poate sângele vrea să clocească
și nu ne înspăimântăm deloc. de zidul
aproape rotund

care ne desparte de ce suntem și ce
vrem să fim. și zicem
e din cărămidă eficientă bolta
așa o geometrie cu goluri
de aer sau zona de unde vin visele

ne tot uităm la picioarele ei
dacă sunt puse bine. ca noi și subțiri
să ținem o cobiliță. nu ne gândeam.
ca o doamnă în semnul fecioarei să aibă
fața aspră. credem că este de la bărbierit

în fiecare seară
ne privim prin caleidoscop și
ne apucă sentimentul de curiozitate.

ce o avea pe dedesubt și
cum o face dragoste. Musca

Singur într-o cameră de bicicletă

poate ne-am trezit să ieșim prin cap
unii spun că și tălpile au găuri. și alții
cu ansa că am fi îngeri. la ce
atâta aer. să ne zică ăștia oameni.

în sensul adierii privim
în urmă dăm tot de aceiași
colăcei lângă colăcei

de viață de moarte
de parcă. stăm pe loc de-a dura înainte.

punctul sau cercul care se întâlnește cu sine.

mâna trecutului sau poate inima.
ne tragem pe nas de ceilalți
și ne dăm afară cu toții să ne alegem
din cine

umflați de un copil rar tata și mama
sărbătoresc dintr-o șampanie. voioși.
niște purici ciocnesc pe limbă
pahare de plastic alb și gustul sângelui roze.
și-au pus dop și
la ieșire și la intrare mama și tata
altă dată. cununia.

de la pisici a mai rămas
câte o gură de aer. în camera de bicicletă
doar noi auzim de când ne-am pus pe lătrat.
și feți-frumoși și ilene-cosânzene

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *