Interviu

Christian W. Schenk- Ambasadorul literaturii române în Germania (INTERVIU)

Christian Wilhelm Schenk (n. 11 noiembrie 1951Orașul StalinRomânia) este un medic chirurgpoeteseist, editor și traducător bilingv româno-german. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și Germania.

***

1. La doar 10 ani, ați publicat prima dumneavoastră poezie. Ce a servit drept sursă de inspirație?

Ca sursă de inspirație a fost „Zdreanță”, o pastișă după Tudor Arghezi, care „a dat ordin să se publice în revista Luminița”.



2. Primul mentor pe care l-ați avut a fost Tudor Arghezi, povestiți-ne despre legătura care s-a format între dumneavoastră și scriitor.

Primul mentor a fost Vasile Copilu Cheatră care m-a descoperit de copil în Brașov, pe când dădeam târcoale redacției revistei Astra, unde se țineau și ședințele Cenaclului Astra.

Ceva mai târziu, petrecându-mi vacanțele de vară la București, soțul verișoarei mele (eu fiind cel mai mic dintre toți verișorii) m-a dus la – pe atunci – Casa Scânteii, astăzi Casa Presei Libere, să văd și eu cum funcționează o tipografie. M-a lăsat într-o redacție unde lucrau Dan Deșliu și Victor Tulbure (Bănuiesc că era redacția „Scânteii” de pe atunci), astfel am ajuns și la redacția revistei „Luminița”. Acolo mi-am exprimat dorința de a publica și eu o poezie în revistă… Așteptau un material de la Arghezi care nu mai sosea, astfel au trimis un oarecare, nu mai știu cine era, cu consimțământul soțului verișoarei mele (probabil ca să scape de mine), să mă ducă și pe mine cu el la Mărțișor, unde era reședința de vară a poetului. Așa am ajuns la frageda vârstă de 9-10 ani să-l cunosc pe Maestru. Aveam întotdeauna cu mine un caiet cu poezii la mine, dar când m-a întrebat de poezii, am început să recit zdreanță (poezia dedicată Mitzurei) dar m-a oprit spunându-mi să citesc din caietul ce-l țineam în mână. S-a amuzat teribil auzind pastișa mea după Zdreanță pe care eu am intitulat-o Firuleț, care era într-adevăr pastișă și nu plagiat. M-a luat caietul și a început să citească cu un glas tremurat:

Stau întins pe iarba deasă

Nemișcat de multă vreme,

M-am îndepărtat de casă,

Stau, privesc doar printre gene.

(Și așa mai departe)

„Păi tu ești un poet adevărat”, mi-a spus cu un zâmbet șugubăț. Apoi a trimis poezia-pastișă (pe care a trebuit s-o scriu „pe curat”, împreună cu materialul său. Despre această întâlnire am scris un eseu lung în anul 1980, la îndemnul profesorului Gheorghe Bulgăr, cu ocazia centenarului Arghezi. De atunci, an de an, mergeam vara la Mărțișor (am fost odată și iarna la el în apartamentul pe care-l avea) și… mâncam șerbet cu apă, iar spre toamnă aveam chiar voie să culeg cireșe pe care el le păzea cu strășnicie fiindcă le vindea în fața porții… dar asta-i altă poveste. Ultima dată l-am întâlnit în 1965-66 când era deja bolnav. În tot acest timp eu îi citeam noutățile mele poetice, iar el îmi spunea unde și ce greșesc. Evident că în timpul anului citeam tot ce apărea nou de Arghezi și asta îl încânta mult chiar dacă nu înțelegem mult… și așa s-a stins șase ani mai târziu, chiar în luna lui Cireșar, din viață!


3. În anul 1981 l-ați cunoscut pe Salvador Dali. Cum a influențat prietenia cu pictorul asupra operelor dumneavoastră?

În 1981 fiind cu poetul și mentorul meu, Vasile Copilu Cheatră, pe urmele lui Aron Cotruș, căutând pentru o carte de corespondențe scrisorile acestuia, am ajuns și în Catalonia pe  Costa Brava  la Portlligat, un fost sătuc de pescari de lângă Cadaqués.

Nu pot spune nici pe departe că aș fi fost prieten cu el, ba dimpotrivă, nu-l plăceam de loc fiindcă era un tip foarte ciudat și în afară de asta nu vorbeam nici spaniola, nici franceza nici engleza sau catalana. Cheatră era prieten cu el încă din perioada interbelică precum cu Picasso, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Ion Caraion și alte personalități pe care am avut și eu plăcerea de a-i fi cunoscut (cu excepția lui Picasso). Astfel, în toată perioada șederii noastre acolo stăteam cu el doar la masa obligatorie, în rest stăteam de vorbă cu soția lui Gala, care pe atunci era bolnavă și Dali avea grijă de ea. Spre rușinea mea abia atunci am făcut cu adevărat cunoștință cu tablourile lui care atârnau peste tot și mai ale, claie peste grămadă, în atelierul său cu podelele pline de vopsele. Acolo mi-am dat seama de forța simbolurilor și mai ales a metaforelor imagistice a marelui pictor. Tor atunci am învățat că valoarea unei creații nu poate fi comparată cu valoarea creatorului…


4. Ce va motivat să continuați să propagați cultura română chiar și după ce ați fost declarat persoana non grata în România?

Am fost întotdeauna de părere că o țară cu limba și cultura ei nu trebuie confundată cu sistemul ei de conducere, în cazul de față de represiune! La fel atunci, ca și acum nu sunt legat de sistemele de guvernare, de critici ploconiți conducerii sau de diferitele institute care în loc să promoveze cultura, o jugulează. Că e din indiferență, prostie sau răutate nu are importanță. Motivul meu este cultura și nimic mai mult!



5. De profesie sunteți chirurg, însă, scrieți și poezii. Cum reușiți să combinați aceste două activități? A influențat, cumva, profesia de chirurg asupra scrierilor?

Nici pe departe! Scriam poezii cu zeci de ani înainte de a deveni medic. Mai mult am fost influențat de discrepanța celor două societăți în care am trăit. Nu am fost și nu sunt un romantic, n-am scris niciodată poezii de dragoste chiar dacă unii critici au interpretat unele în acest fel. Dragostea mea se referă la problemele societății, la limbile pe care le vorbesc, la dragostea mea pentru marile valori culturale!


6. Care operă, dintre cele scrise de dumneavoastră, vă este mai dragă sufletului?

Toate îmi aparțin, toate sunt copiii mei și ca oricare părinte îi iubesc pe toți la fel, cu slăbiciunile și defectele lor. Pe cele bune le alătur celor rele fără a încerca a face o diferențiere. Acesta e rolul criticii, al cititorului, și de ce nu, cel al posterității.



7. Ce face a foi deosebită poezia română de cea germană?

Deosebirile sunt foarte mari, nu în ceea ce privește valoare operelor cât în primul rând implicarea istorică în formarea limbii. Germana este o limbă veche care s-a format definitiv în secolul al VI-lea, pe când româna este atestată doar prin scrisoarea lui Neacșu din 1521. Pe când renumitul poet Walther von der Vogelweide (1170-1230) scria poezii în limba germană, româna era practic inexistentă. Abia în perioada când Martin Luther scria poezii și eseuri, limba română încă nu era atestată, abia când a tradus și publicat Biblia în germană limba română a început să fie atestată. Acest deficit, dacă putem să îl numim așa, a avut o extremă influență asupra poeziilor fraților Văcărești, Bolintineanu, Alecsandri și nu în cele din urmă a gramaticii lui Aron Pumnul pusă în practică într-n mod exemplar de Mihail Eminescu. Pe urmă nu trebuie uitate diferențele sociale și de mentalitate ale celor două popoare. Industrializarea a jucat de asemenea un rol important în creația celor două țări. Germania s-a industrializat foarte devreme ca urmare a industrializării Țărilor de Jos (Olanda), pe când România s-a axat pe agricultură. De aici și poeziile populare adunate și revizuite de Vasile Alecsandri sau mai târziu de fantasticul „Spațiu Mioritic” a lui Lucian Blaga.

După Eminescu, de formație germanofilă, s-au schimbat multe în lirica română, astfel pătrunzând romantismul târziu și în România. De la e încoace aș putea spune că diferențele nu sunt mai mari decât normalitatea perceperii societății autohtone. Totuși nu trebuie uitat nici faptul că limba germană este o limbă de circulație mondială (romancieri, poeți, eseiști, filosofi).

Actualmente nu pot face o diferențiere crasă între lirica germană contemporană și cea română, dar… Fiindcă întotdeauna există și un „dar”, Germania se ocupă și sprijină masiv propagarea prin traducere a poeților săi pe când România (aici mă refer evident la cei responsabili) nu numai că nu sprijină, dar și jugulează prin indiferență această deosebită posibilitate de popularizare. Deci întrebarea „de ce literatura română nu este cunoscută în străinătate” este de prisos!

Poetul contemporan Reiner Kunze fiind tradus în 134 de limbi, poeta Hilde Domin în peste 85 de limbi, întrebarea care se poate pune fără rețineri este: care poet român contemporan a fost tradus în atâtea limbi? Ciudat mi se pare și faptul că în timpul dictaturii (fără a glorifica sistemul) au existat mai mulți poeți traduși, chiar dacă numai în limbile „țărilor prietene”, comuniste) decât astăzi! Mai există câțiva promotori incurabili și puțin naivi, ca și mine, care fac acest lucru pe seama lor sub indiferenta privire a guvernului, a Uniunii Scriitorilor („Centrala” bucureșteană), al Institutului Cultural Român sau cel al Muzeului Literaturii Române! Orice altă vorbă e de prisos!



8. Care dintre poeții/scriitorii români v-au servit drept exemplu?

Absolut Vasile Copilu Cheatră și Tudor Arghezi. Probabil mulți s-au așteptat să spun Eminescu, pe care l-am tradus timp de 11 ani în germană. Evident Lucian Blaga, Ion Barbu și George Bacovia.


9. Ce sfaturi ați da tinerilor scriitori?

Nu pot spune altceva decât să treceți de pragul romantismului fiindcă ce și cum s-a avut de scris s-a scris de mult. Nu pastișați înaintașii fiindcă deveniți epigoni. Problemele sociale sunt majore, iar din acest punct de vederii poeții au multe de spus dar… tac, mulțumindu-se cu poezii adolescentine de album. Nu spun să nu se scrie sub formă clasică, cu formă fixă, dar conținutul și nu forma definește opera!

A consemnat,

Alexandru-Eusebiu Ciobanu- Director;

Patricia Iovu-redactor asistent;

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *