Poezie

Virgil ANDRONESCU- Decât detalii (versuri)

DECÂT DETALII

 

Ajută-mă…

Ține-mi mintea limpede,

Să țin ezitantul genunchi înfipt

Ca pe cuțitul acela imaginar în vene,

Din îndepărtatul aproape

Ce se scutură de cenuşă!

…numai cenuşa…

Unui foc nemuritor de adânc.

Pârjolitorul de inimi,

Şi-al spinilor,

Ce mi-au însângerat genunchiul

– de-atâtea crezuri,

– de-atâta aşteptare,

– de-atâta…

…grămezi de leşuri aruncate la-ntâmplare.

Deşartă-i speranța…

…şi( – i ) nimic…

Doar cenuşă fierbinte

Şi-un neant prea zgrunțuros pentru mine.

Ajută mie şi ( ne )credinței mele!

– lacrimi de sânge în priviri,

– sudoare de sânge între coaste,

– dâre de bici al durerii în sânge,

Iartă-mi neputința de a fi supraom!

– fără ispite;

Iartă-mi umilința de a fi om!

– fără tentații.

Desigur, toate aceste sunt doar detalii!

Cu genunchiul înfipt în pământ şi cu inima ascunsă ferit între coaste, cu gândul atârnând de imaginarul cuțit, plutitor submarin pe sub mări şi oceane croite din arterele fluvii şi capilarele râuri-învinețite de sânge. Dorința e marea sălbăticiune, timpul prea-mort de-atâta nemurire; viața asta prea doare, de atâta neant şi jur că doar ea m-a vrut!

 

VERSETE CONTEMPORANE 

 

 

Nu îmi dispar din minte singurătățile 

Lui Cioran;

Ale mele m-au năruit.

Nu pot uita ultima citire din Coran 

A dictatorului Sadam Hussein

Înainte de tragerea trapei.

Şi nici moartea brutală a tinereții

Lui Labiş pe linii paralele cotidianului nostru,

Numai tramvaiul mă mai plimbă prin ploaia de acum…

Am reținut căderea Turnurilor Gemene

În ele însele şi-n timp…

Cameramani pregătiți filmau

Primele semne ale noului mileniu. 

Am avut momente de fericire

În secolul trecut,

Când am stat, anonimul perfect, la aceiaşi masă

Cu Eugen Simion, Grigore Vieru şi Marin Sorescu.

Gândul mă conduce, fără vreun scrupul,

De la ludic la tragic: final de secol XX 

Şi început de secol XXI.

Către momentul când viața

Îmi va trage trapa de sub tinerețea târzie, 

Când nu voi mai avea la îndemână 

Nici măcar secunda salvării prin cuvânt,

Până dincolo de semnul Crucii doldora de cuie. 

DEZAMĂGIRE. Scriu pentru a mă salva din ghearele vieții personale; 

asta nu îmi este de ajuns şi alunec în cotidian! 

Tare mult îmi doresc 

Să am un suflet atât de mare

Încât să pot cuprinde întreg Universul! 

Deocamdată…

Pot cuprinde numai microUniversul…;

Din nefericire şi oamenii.

Îmi spun: am timp să dorm pe lumea cealaltă, acum trebuie să mă ocup de asta!

De la Iisus încoace, omenirea a devenit mai rea, mai perfidă, mai sadică. 

Adam nu mai respiră, îl bântuie junghiuri intercostale.

Eva e la ultima suflare, nu i s-a pus diagnostic.

Pământul se-afundă-n pământ după multele experimente nucleare.

Cerul plânge cu acizi, că-L dor şalele de-atâtea rugăciuni primite în plexul solar.

Raiul se părpăleşte în incendii de pădure.

Iadul şi-a ars gazul, cărbunii şi menirea.

Cuplul primordial nu a rămas altceva

Decât o închipuire devenită legendă. 

Pe care o amintesc aici…,

Ca pe o Sfârtecare a acestei dimineți 

Cu atmosferă în versiune apocaliptică.

IUBIREA. Ori de câte ori iubesc o femeie, de tot atâtea ori mă tentează sinuciderea! 

Încerc să înțeleg care dintre dumnezei

E mai bun. Al meu. Ai lor?!